Capitolul 1 Un mesaj adresat oamenilor?

Intr-o zi mi-a căzut in miini o lucrare ştiinţifică. Mare mi-a fost surpriza cind am citit rindurile scrise de cineva care vroia să fie luat in serios: “Darul limbilor nu-şi mai are raţiunea de a fi, pentru că astăzi se pot invăţa limbi la şcoală”. Insă apostolul Pavel (şi el a fost la şcoală!) predica la atiţia oameni de diferite limbi că acest dar ii era dat mai mult ca altora ca să fie inţeles de aceşti păgini cu limbi aşa de deosebite. Slăbiciunea argumentului mi-a sărit imediat in ochi. Intre timp mă adincisem mai mult in Biblie şi incepusem s-o cunosc mai bine. Cum ar fi putut Pavel să se slujească de vorbirea in limbi pentru propovăduire, atunci cind el insuşi invaţă pe alţii că “cine vorbeşte in alte limbi, nu vorbeşte oamenilor, ci lui Dumnezeu” (1.Cor.14:2)? Dacă deci vorbirea in limbi nu se adresează decit lui Dumnezeu şi nu oamenilor, Pavel ar fi fost in contradicţie flagrantă cu Duhul Sfint care il inspirase să scrie acest text hotăritor: “Cine vorbeşte in limbi vorbeşte nu oamenilor, ci lui Dumnezeu”. Argumentul m-a dezamăgit prin sărăcia lui dublată de o evidentă nesinceritate faţă de adevăruri aşa de clare. Aceste explicaţii care nu explicau nimic m-au făcut să devin sceptic faţă de cei ce se impotriveau vorbirii in limbi. Intr-adevăr, bate la ochi faptul că, in Biblie, vorbirea in limbi n-a fost folosită niciodată pentru altceva decit pentru a se adresa lui Dumnezeu; căci lui Dumnezeu nu mă pot adresa decit in rugăciune sau in laudă. Nu e posibil să-L sfătuiesc pe Dumnezeu, să-L evanghelizez, să-L imbărbătez, sau să-L profeţesc.

Nu există nici o alternativă

In vorbirea in limbi Dumnezeu nu Se adresează niciodată oamenilor, ci oamenii se adresează lui Dumnezeu. Duhul Sfint nu Se poate contrazice.
La o privire amănunţită, se vede că la Rusalii nu a fost o propovăduire in limbi, ci s-au vestit “lucrările mari ale lui Dumnezeu” (Fap.2:11). Această laudă adusă Dumnezeului lui Israel imprumuta limbile păginilor, iar urechile Evreilor, obişnuite cu limbile acelor ţări de unde veniseră, le inţelegeau. Ce şoc a fost aceasta pentru toţi aceşti Iudei veniţi din cincisprezece ţări diferite la Ierusalim ca să se inchine Dumnezeului lui Israel…, ei, care credeau că limba lor evreiască, limba bunului popor ales, era singura pe care putea s-o inţeleagă “bunul Dumnezeu”. In sfirşit, Dumnezeul lor nu era Dumnezeul fiecăruia şi al oricui! Să-L impartă cu păginii – nici vorbă! Şi iată că la Rusalii Iahve al lor nu numai că inţelege araba, greaca şi alte treisprezece limbi la fel de bine ca ebraica, dar Duhul Său Sfint vorbeşte toate aceste limbi prin apostoli şi ucenici.
Altfel zis, lauda care vine din cer se reintoarce in cer după ce s-a scufundat intr-o baie de limbi păgine. Ar vrea să insemne aceasta că păginii cu limbile lor barbare au aceeaşi valoare la Iahve ca şi ei? Să fie darul vorbirii in limbi semnul acestui fapt?

Prima vorbire în limbi

Inainte de a merge mai departe, vreau să vă povestesc o mică anecdotă prin care cunoştinţele mele biblice au fost puse la incercare. Eram in compania unor fraţi consacraţi şi inaintaţi in credinţă. Fiecare din ei işi cunoştea bine Biblia şi discuţiile noastre se refereau totdeauna la ea. Cel mai in virstă pus intrebarea: ”Cind s-a vorbit in limbi pentru prima oară?”. Răspunsurile au ţişnit spontan şi au fost identice: ”La Rusalii!”. Eram aşa de sigur de răspuns, şi totuşi nu era adevărat. A fost la turnul Babel (Gen.11:7). M-am necăjit că nu m-am gindit la aceasta.
Nu voi uita niciodată explicaţia care a urmat. Diversitatea de limbi de la turnul Babel era urmarea unei judecăţi. In Biblie există legea primei menţionări. Adică un adevăr care e menţionat in Biblie pentru prima oară işi păstrează inţelesul pină la sfirşit. In cursul timpului sensul i se poate mări, dezvolta, imbogăţi, dar valoarea lui iniţială nu se va anula. E deci cu putinţă ca vorbirea in limbi să poarte in ea ideea de judecată? Textul acesta afirmă in orice caz aşa ceva. Textul central al vorbirii in limbi, reluat de Pavel in 1.Corinteni 14:21 se află in Isaia 28:11. Pavel, insuflat de Duhul Sfint, citează liber pe profetul Isaia: “Ei bine! Prin nişte oameni cu bize bilbiitoare şi cu vorbirea străină va vorbi poporului acestuia Domnul”. Citatul din Isaia continuă cu o precizare care confirmă că in vorbirea in limbi e cuprinsă ideea de judecată: “… Ca mergind să cadă pe spate şi să se zdrobească, să dea in laţ şi să fie prinşi” (v.13). Atunci mi-am amintit că la Rusalii nişte limbi ca de foc (Fap.2:3) se pogoriseră peste cei ce erau prezenţi. Limbi de foc… Fără indoială că in Scriptură focul este un simbol al judecăţii. Chiar dacă efectul lui poate fi curăţitor, sensul judecăţii se regăseşte pretutindeni in foc. M-am agăţat o clipă de ideea că focul n-ar fi o judecată, deoarece noi cintăm adesea cintarea minunată care citează cuvintele lui Ioan Botezătorul: “Cel care vine după mine… El vă va boteza cu Duhul Sfint şi cu foc” (Mat.3:11).

Prima verificare

In această privinţă, ca să fiu cu conştiinţa impăcată, am cercetat mai indeaproape textele biblice care se refereau la ea. Din uimire in uimire am aflat că imnologia noastră nu e totdeauna o teologie bună. Biblia m-a făcut să descopăr opoziţia dintre botezul cu foc şi botezul cu Duhul Sfint, şi anume că botezul cu foc era sinonim cu pierzarea. Intr-adevăr, am găsit că toate cele patru Evanghelii conţin cuvintelel lui Ioan Botezătorul, toate patru vorbesc despre botezul cu Duhul Sfint, dar numai două amintesc botezul cu foc. La o citire atentă am descoperit că botezul cu foc nu citat dect de Matei şi Luca tocmai pentru că impotrivitorii, Fariseii, se aflau acolo, amintiţi in context. Din pricina prezenţei lor şi la adresa lor e amintit botezul cu foc. Fariseii fiind absenţi din contextul lui Marcu şi Ioan, de aceea lipseşte aici vorbirea despre botezul cu foc şi judecată. O explicaţie firească decurge din versetul care urmează: “El va aduna griul in grinar (este botezul cu Duhul Sfint) şi va arde pleava cu foc (este botezu cu foc)”. Unul din botezuri, cel al Duhului Sfint, e leget de grinarul ceresc; celălalt, cel de foc, e legat de focul care nu se stinge. Ciţiva ani mai tirziu apostolul Pavel, indemnat de Duhul Sfint, va scrie aceleaşi adevăruri cu alte cuvinte: “Pentru unii o miresmă de viaţă spre viaţă, iar pentru ceilalţi o mireasmă de moarte spre moarte” (2.Cor.2:16). Trebuie să recunosc că această descoperire a incurcat firul căutării mele şi mai mult, căci intrebarea următoare se isca de la sine: Dacă vorbirea in limbi era şi ea purtătoare a unui aspect de judecată…